Privesc imprejur si incerc sa stabilesc limitele universului meu...apoi ma intreb daca el exista sau si acela e imaginar...ca si tine...
Apoi ma cert cu Domnul, ca un copil pierdut, cad in genunchi si cert Cerul...revin cu ochii pe pamant si te caut cu privirea...ochii vorbesc despre sentimente si-si lasa lacrimile sa se izbeasca violent de pamant... Si totusi, ce univers imi oferi tu, Doamne?! Un cuvant blestemat ce tace cand ma priveste dintr-un ochi de frunza abia ridicata la cer, o flacara intr-un cub de gheata, o flacara ce se topeste intr-un imens pustiu in care nici pomii tai, Doamne, nu mai dau roade, caci crengile le sunt pline de muguri de tacere...O apa ce sta cand curge atat de lin peste pietre de speranta, o pasare ce si-a uitat zborul la vederea soarelui ce-ncalzeste noaptea...Un zambet, Doamne, atat de fin si de taios, o lacrima de fericire al unui dureros si dulce gand de bucurie. Un nevinovat pacat si-o sincera minciuna pe-o ramura-mpietrita de caldura-nfrigurata al unui suflet ratacit...
Bucurie si-un ciob de vis frumos...O carare, ce nu duce nicaieri...
Iar eu...un petec de lumina intr-un ascunzis marunt ce ma pierd la auzul unui mut cuvant...
Inchinat bunicii mele dragi.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu