[...]

Uite cum granita dintre a scrie si tacere cumva, cumva se rupe...Oare cum se face ca scriem doar atunci cand suntem nefericiti? sau mai putin fericiti? Cum se face ca in marea majoritate a cazurilor avem curajul sa ne apropiem de coala de hartie si de un condei doar cand suntem tristi? de ce doar atunci ne asternem gandurile si lacrimle?...oare cand suntem fericiti nu am putea crea ceva frumos?...iata ca in umbra acestor intrebari totusi stau eu,un suflet trist si nefericit...Iata cum profit de bunatatea condeiului...el ma intelege si nu ma repeada niciodata, pt ca isi cunoaste soarta..cand eu sfar de nefericire, el este sclavul meu...trebuie sa zgarie forme pe care eu i le dictez...
Nimic diferit...sau poate nu total diferit...si totusi..daca nu e atat de diferit, de ce durerea e alta? De ce simt ca trupul imi e imbibat pe dinauntru cu sangele scurs din ranile gazduite de el? Cuvinte...priviri inca vii...promisiuni...
Naivitatea de copil pe care o gazduiesc inca, m-a facut sa cred ca va fi diferit de data asa...de ce ar fi fost? e tot o " Ea"...doar ca are alta infatisare...si totusi...atat de frumoasa si o privire atat de senina, incat...m-a facut sa cred ca va fi diferit de aceasta data...de fapt mi-a parut a fi inger, nu femeie...
Purtat pe bratele dragostei si plutind prin Univers cu ea in gand am uitat sa cobor, pt cateva secunde macar, pe pamant si am ajuns sus , sus! cu ingerul meu in gand..cu ingerul meu prin trup, protejandu-l si traind cu el acolo cele mai frumoase povesti...