luni, 17 mai 2010

[...]

As vrea sa scriu...sa eliberez cuvintele ce se nasc in urma numeroaselor lupte din trupul meu...
E liniste...galagia asta infernala, ciudat si in ciuda oricaror legi...a creat si creaza o
liniste deplina de fiecare data cand incerc sa privesc in interiorul meu...Vreau sa-mi exprim
furia in modul cel mai violent posibil, scriind, taind cuvinte si apoi scriind iara!
Nici macar asta nu reusesc...si poate ca asta ma intristeaza si mai tare...

Mana alege sa curga usor pe fiecare tasta lasand in urma forme ce creaza asa zisele
cuvinte...Ele sunt insotitoarele mele..le port pretutindeni prin lume...si ele pe mine...
Unele cuvinte ma poarta pe unde nu as vrea sa fiu...acum m-au adus aici, pe campul acesta unde domneste
o tristete apasatoare...
Unele cuvinte nu-mi sunt prietene...unele cuvinte innebunesc mintile celor la care tin si apoi, ciudat, acele
minti nasc alte cuvinte din tabara celor ce nu-mi sunt prietene si-acum s-a format o armata puternica si numeroasa...infiorator de numeroasa!
Sunt incoltita si impinsa sprte Lagarul Tristetii...si aici nu e chiar frumos...am totusi cuvintele mele alaturi...cu si in mine...dar...e atat de urat aici!! Mereu si mereu trupul mi-e biciuit cu dorinte, chipul mi-e taiat de lacrimi sarate,pe retina imi e tatuata o singura imagine...iar amintirile s-au transformat in cicatrici pe inima mea...Talpile sufera si ele, caci au fost purtate mult prea mult de colo pana colo, aflandu-se in subordinea mintii...care niciodata nu e satisfacuta de destinatie...si ordona mereu si mereu deplasarea
spre o alta...
Iata-ma aici...prizonier...unde..cuvintelele...uratele cuvinte...rad de dupa ziduri impreuna cu chipurile ce le poarta prin lume...

sâmbătă, 15 mai 2010

[...]

Uite cum granita dintre a scrie si tacere cumva, cumva se rupe...Oare cum se face ca scriem doar atunci cand suntem nefericiti? sau mai putin fericiti? Cum se face ca in marea majoritate a cazurilor avem curajul sa ne apropiem de coala de hartie si de un condei doar cand suntem tristi? de ce doar atunci ne asternem gandurile si lacrimle?...oare cand suntem fericiti nu am putea crea ceva frumos?...iata ca in umbra acestor intrebari totusi stau eu,un suflet trist si nefericit...Iata cum profit de bunatatea condeiului...el ma intelege si nu ma repeada niciodata, pt ca isi cunoaste soarta..cand eu sfar de nefericire, el este sclavul meu...trebuie sa zgarie forme pe care eu i le dictez...
Nimic diferit...sau poate nu total diferit...si totusi..daca nu e atat de diferit, de ce durerea e alta? De ce simt ca trupul imi e imbibat pe dinauntru cu sangele scurs din ranile gazduite de el? Cuvinte...priviri inca vii...promisiuni...
Naivitatea de copil pe care o gazduiesc inca, m-a facut sa cred ca va fi diferit de data asa...de ce ar fi fost? e tot o " Ea"...doar ca are alta infatisare...si totusi...atat de frumoasa si o privire atat de senina, incat...m-a facut sa cred ca va fi diferit de aceasta data...de fapt mi-a parut a fi inger, nu femeie...
Purtat pe bratele dragostei si plutind prin Univers cu ea in gand am uitat sa cobor, pt cateva secunde macar, pe pamant si am ajuns sus , sus! cu ingerul meu in gand..cu ingerul meu prin trup, protejandu-l si traind cu el acolo cele mai frumoase povesti...

luni, 25 ianuarie 2010

[...]



-->
Seara…simt ca ma sufoc intre cei patru pereti asa ca decid sa imi schimb tinuta si sa ma aventurez in inima orasului. Seara e frumos aici. Multe suflete, fiecare cu fericirea sau supararea sa, jocuri de lumini, agitatia in sine de seara, toate formeaza locul perfect pentru a te reculege.
Intalnesc un grup de amici. Schimbam cateva vorbe dupa care decidem sa incalzim canapeaua unui local primitor. Fiecare isi exprima dorinta vis-à-vis de incantarea papilelor gustative. Se ating subiecte care mai de care mai incitante. Desi nu aud nimic din ce se discuta in jurul meu, expresiile fetelor celor ce inconjoara masa, imi arata acest lucru. Decid sa ma prefac in continuare ca sunt prezenta, nu doar fizic, in acea incapere. Chipul meu nu face altceva decat sa copieze ocazional grimasele celorlalti. O intrebare,venita nu stiu cum si nu stiu de unde, imi readuce auzul si vocea la viata : “ ce este infinitul?” ridic ochii ce stau atintiti spre jocul scortisoarei ce plutea in vinul aburind si ca un copil de scoala care stie prea putin lectia, aproape ca iti strig numele, dupa care raman inmarmurita. Sase perechi de ochi raman acum atintite spre mine, asteptand parca o continuare sau macar o explicatie a reactiei mele. Cobor ochii inapoi cautand sa reaiau dansul scortisoarei de unde l-am lasat, doar ca nu reusesc sa-l mai vad. Intrebarea se repeta, doar ca acum imi e adresata direct, destinatia e prea exacta, asa ca decid sa soptesc de data asta ceea ce spusesem mai devreme, pastrandu-mi directia privirii, cautand dansul.. . Sunt mai mult ca sigura ca tocmai mi-am oferit drept premiu biletul spre iesirea din local. Tacerea este inca instalata la masa si imi pare ca e asa liniste de ore intregi, desi poate au trecut doar cateva secunde de la isprava mea. Imi iau paltonul si cu o miscare foarte impertinenta, violenta aproape, arunc spre masa plata vinului ce imi tinuse companie pana acum. Parasesc localul si hotarasc sa ma indrept spre o alta locatie, singura. Traversez Piata Libertatii. Aici chiar ma simt libera. Mintea mea e libera sa gandeasca ce doreste, nimeni nu ma va privi uimit. Zabovesc putin. Eliberez fumul tigarii si privesc putin spectacolul serii, al pasilor trecatorilor. Frigul ma pune curand in miscare si parasesc zona spectatorilor.
Imi revine imaginea secvantei abia petrecute in fata amicilor mei si zambesc. Da…nu stie nimeni ce e infinitul, raspunsul secret il detin doar eu (desi tocmai l-am dezvaluit si altora, e posibil sa fie inca in siguranta).
Sa fie acesta motivul, geloziei mele? Nu stiu…sunt insa sigura ca e motivul pentru care imi doresc ca nimeni altcineva sa nu te mai cunoasca. Vreau sa fiu unica detinatoare a acestui raspuns.

vineri, 22 ianuarie 2010

Hipnoza [intre vis si realitate]

Simt miros de toamna....toamna totul moare...

Cum as putea face sa castig aceasta lupta continua cu imaginea ta?

Uneori am visul acesta, ca imi scot ochii si ii dau unui ului in zbor, pentru a nu te mai vedea in fiecare lucru pe care-l intalnesc, pentru a nu-ti mai vedea chipul mereu…dar apoi visul se opreste brusc, ma trezesc, deschid ochii iar imaginea ta e acolo…inca o vad…atat de aproape…atat de reala…intind mana si…s-a dus…

Uneori ma urasc pt ca-ti simt parfumul in fiecare aroma, dar ma imbat apoi pe loc si te simt mai aproape…iar cand clipa dispare o astept cu nerabdare pe urmatoarea…pentru ca stiu ca nu va trece mult si ma voi bucura din nou si din nou de aceasta clipa…privesc cerul pentru a-mi crea impresia ca ma uit in ochii tai si-ti vad sufletul…cerul acesta senin se aseamana izbitor cu sufletul tau…

Ador cerul…

Inima mea a devenit atat de grea incat doare…e incarcata cu atata iubire si atata amaraciune…

Nu vreau sa dau timpul inapoi, nu vreau sa pot intoarce totul si sa te evit, sa nu-ti adresez acele inocente prime cuvinte…Nu…

Te simt chiar si acum…privesc in jur si….imaginea ta e pretutindeni…Aud acorduri care imi amintesc de tine, de ca si cum nu ar fi deajuns ca ma lupt deja cu imaginea ta…

Te simt chiar si acum…si stiu ca la fel ca ieri, ca in fiecare noapte si zi tot aici vei fi…vorbesc cu tine, ma imbat cu aroma ta, deci existi…

Nu stiu insa de ce ma doare fiecare parte a corpului, fiecare parte ce a cunoscut vibratia atingerii tale…Nu stiu de ce simt ca as vrea sa imi infig mana in piept si sa te scot de acolo pentru a putea sa ma bucur de imbratisarile tale, de zambetul jucaus, de placeri carnale…de ACEA privire…de ACEL sarut…De ce nu ma multumesc oare cu tine asa cum te am acum? Pentru ca existi…esti si acum aici…

Privesc in gol, refuz sa-mi formez alte amintiri, refuz sa vad realul din jurul meu si fiecare obiect ce ma inconjoara, stiu ca atunci voi realiza contrariul a ceea ce stiu ca exista acum, aici…Privesc fara clipire dansul amintirilor cu tine, privesc neincetat si prefer sa raman hipnotizata. Nu vad si nu aud nimic in jur decat glasul tau, imaginea ta…atingerea ta…parfumul tau…Iti simt mana pe obrazul meu, inchid ochii si ii simt caldura…e liniste…totul dispare in jur…ma privesti…te privesc…simt atingerea tot mai racoroasa…si dispari in neant…tot ce pot face e sa raman incremenita, sa te caut cu privirea… insa… stiu ca nu mai esti pentru ca…nu te mai gandesti la mine…apoi ma mint, ca pana acum, ca te vei gandi din nou si peste putin te voi simti iarasi aici…

Da…asa ma mint…imi spun ca imaginea ta apare si dispare ori de cate ori tu te gandesti la mine, iar cand gandul tau fuge, iei cu tine si imaginea ta si o duci departe…

Privesc in pieptul meu, cu ochii mintii…si te gasesc acolo, pana cand te vei gandi din nou la mine…

Daca acum ce simt inseamna “a iubi”…nu imi ramane decat sa iti multumesc…Acum stiu ca exista pentru ca traieste in mine…

Chiar de-atat mi-a fost dat sa gust…chiar daca stiu ca aceasta viata va trebui fara de tine sa o traiesc…te voi pastra in suflet si ma multumesc cu atat, caci…nu pot renunta la tine…nu pot renunta a te iubi…


marți, 12 ianuarie 2010

A treia maturizare... [In spatele ochilor...]


As vrea sa pot sa dorm...sa stiu ca e momentul sa ma odihnesc...Cand inchid ochii nimic sa nu ma deranjeze, nimic sa nu-mi tulbure mintea, nimic sa nu-mi indeparteze visul...Da, as vrea sa pot visa...sa ma trezesc zambind...Privesc in fumul de tigara...si realizez ca la fel e si in sufletul meu: tulbure, ceata.
Intotdeauna - pentru fiecare- vine o vreme cand realizezi ca lumea in care traiesti nu e chiar asa cum ti-ai dorit a fi sau asa cum o vedeai cand aveai poate 10 ani, poate mai mult sau poate mai putin. Realizezi ca lumea in care trebuie sa traiesti, sa cresti, e cel mai primejdios loc posibil...Invidie, ura, minciuna, inselaciune, lipsa de repsect, barfa, jigniri...condimentele necesare si combinatia perfecta pentru locul imperfect in care te afli...Ai vrea ca totul sa fie altfel, diferit de ceea ce vezi, ai vrea sa crezi ca e un simplu cosmar si iti amintesti cum altadata vedeai totul cu alti ochi...

Bun...ai realizat...ce-ti ramane de facut? Tragi concluzii? la ce ajuta?...Ramai spectator? nu ai cum...Esti obligat sa faci parte din ingredientele imperfectiunii...doar ca tu decizi care din ele vei fi si cat de mult vrei sa contezi, cat de mult vrei sa iesi in evidenta... E o lupta continua, niciodata nu va lua sfarsit. Tragic este, insa, ca acest univers minunat recruteaza mereu noi si noi "soldati" fara ca macar sa se osteneasca...ce poate fi mai usor decat sa fii un om de nimic? un hot? un mincinos? un om ...de nimic. Ce poate fi mai usor decat sa barfesti, sa porti ura, sa te razbuni?...
Te simti in inferioritate numerica si simti cum totul se apropie de tine cu o viteza inestimabila si parca abia reusesti sa-ti ti picioarele pe pamant...Sti ca ai vrea sa fii intelegere, corectitudine sau poate respect si ai vrea sa strigi ca normalitatea trebuie sa fie alta, ai vrea sa te lupti pentru dreptate, dar nu poti nici macar sa strigi...rasetele de batjocura ale celorlalti sunt mult mai puternice si te acopera...plamanii simti ca-ti explodeaza, dar paraca ai vorbi in soapta...nimeni nu te-aude...doar tu...si asta doare cel mai tare...apoi ramai tu, cu tine insuti, sa va luptati...lupta se porneste in tine, continua in creierul tau si se termina in inima...toate organele rezista la aceasta lupta, insa inima...inima iti dicteaza ca trebuie brusc sa adaugi cate 5 ani la anii tai, pentru a te putea stinge mai repede...apoi...realizezi ca nu veninul "celor buni" te-au ingropat...ci tu pe tine...pentru ca ai luptat intr-a trai intr-un loc mai bun...
Prea multa jertfa pentru un rezultat nul...pentru un rezultat mereu in defavoarea ta si a altora ca tine...prea multa jertfa, pentru un univers intr-un razboi etern...nu intre bine si rau...ci intre iubire, repspect si ura, barfa si minciuna...

Noapte buna...celor ce pot visa...
Noapte buna celor ce vor sa imbatraneasca
Noapte buna..."soldatilor"...

duminică, 10 ianuarie 2010

Aripi...[ Intre vis si realitate ]


Poate cel mai frumos dar la nasterea unui om e acela ca poate visa...mintea sa ii da posobilitatea de a-si crea vise iar viata, talentul sau norocul ii ofera sansa de a trai acele vise.
Cel mai placut e sa le intalnesti la culcare si apoi sa le impartasesti cand te trezesti...atunci ele sunt inofensive...

Un simplu vis, pentru cei ce nu stiu, poate provoca daune destul de mari trupului si mintii. E dureros in cazul celor care-si creaza vise... cei ce au tendinta sa creada in acele vise si cei ce cu minciuna isi hranesc acele sau acel vis...CEL mai dureros , insa, este pentru cei carora le sunt hranite mintile de catre altcineva...pentru cei carora visele nu vor deveni niciodata realitate deoarece parte din vis, in viata reala, dispare...pentru cei carora ciupitul doare...iar cand "se trezesc"...ei bine...cand se trezesc constata ca viata nu e un basm, constata ca Visul nu va prinde culoare niciodata, constata ca asa zisa creativitate...a fost irosita in zadar.
Acum esti cu picioarele pe pamant, iar norisorl pe care pluteai adineauri a disparut...brusc vezi totul altfel...brusc viata nu mai miroase a mar copt sau vanilie...brusc...ai ramas singur, neputincios, lipsit de har in ale magiei...caci asa cel putin ai putea da timpul inapoi si ai avea inca odata ocazia sa alegi intre a ramane cu picioarele pe pamant si a-ti zvarli capul departe, in nori...ai avea ocazia sa nu alegi a fi copil si a crede in feti frumosi si zane...

Da...doare...Nu vreau sa sune a incurajare pentru cei ce vreti sa va aventurati in "lumea viselor cu ochii deschisi", dar...doare- spui "AU!"- ingropi totul cu o lacrima- si pasesti mai departe...caci secundele trec pe langa tine, ele dau nastere minutului, minutul orei, orele aduc zilele si tot asa...iar pe acestea nu ti le aduce nimeni inapoi.

Morala...nu purtati galosii vara :)

Nu lasa pe nimeni sa-ti daruiasca o pereche de aripi...mai tarziu,aceasi persoana va fi cea care ti le va taia sau, mai rau...iti va face cadou un obiect foarte taios...va pleca...iar tu vei ramane singur cu aripile tale si obiectul taios...vei fi singurul ce va sangera, singurul ce va simti durerea...